Aproape de Biserica Amzei, la un pas de ambasada Franţei, se află una
dintre cele mai reprezentative clădiri de patrimoniu din Capitală. Casa
de la nr. 9-11 a fost ridicată la începutul secolului XX şi a aparţinut
superbei
Maria Mihăescu, cunoscută şi sub porecla de „Miţa Biciclista”, cea care şi-a câştigat renumele pentru că a fost prima femeie din Bucureşti care s-a plimbat pe „biţiclu”.
„Dacă nu poţi avea pensionul celor bogaţi, îi poţi avea pe stăpânii lui.”
Pioniera pedalelor s-a născut în 1885, la Diţeşti, în judeţul
Prahova. Copilăria şi-a petrecut-o într-un târg, sărăcăcios, locuit de
petrolişti, mineri şi lucrători cu ziua. Dacă ar fi rămas, Maria acolo,
ar fi avut parte de-un destin anonim, ca mai toate femeile din zonă.
Când era mică, fetiţa se juca adesea printre rufele murdare, cu mirosuri
ciudate, pe care maică-sa, spălătoreasa, le freca zilnic până rămânea
fără unghii. „Mărie! Sunt ţoalele neamţului Hart, să nu le strici!”- o
certa mamă-sa, în timp ce potrivea soda şi apa. În sufletul ei de copil,
viitoarea biciclistă a ţării îşi dorea să nu ajungă niciodată aşa.
La 15 ani, Maria ar fi trebuit să meargă la pension, dar nu avea bani de asemenea „extravaganţă”.
O aştepta maldărul de rufe al mamă-sii. Fata, însă, nici nu voia să
audă! Într-o zi, pe când îşi spăla gambele subţiri într-o băltoacă din
drum, viaţa ei a luat o cotitură neaşteptată. În spatele ei opri o
trăsură trasă de nişte cai negri. Un domn cu joben flutură spre ea o
mânuşă albă. Sau poate o batistă parfumată? O chema… Oare ce-o fi fost
în sufletul ei, atunci? Trebuia să aleagă. Fără să stea pe gânduri,
Maria s-a urcat alături de domnul necunoscut şi dusă a fost. Cu fruntea
sidefie, sprijinită de fereastra trăsurii, fata spălătoresei, suspină:
„Asta este viaţa cu adevărat. Să ştii să alegi. Dacă nu poţi avea
pensionul celor bogaţi, îi poţi avea pe stăpânii lui.”
Dragostea, velocipedul şi Parisul…
Şi visul i s-a împlinit. Au trecut anii.
Maria a devenit o tânără superbă. Ochii ei azurii, migdalaţi, îngenuncheau rapid toţi bărbaţii, fără deosebire de rang.
A ajuns la Paris, a învăţat să se poarte ca o adevărată doamnă din
înalta societate şi toată lumea i se gudura la picioare. „Maria a
descoperit Parisul, povesteşte istoricul Adrian Majuru. Şi velocipedul
şi iubirea. A revenit în Valahia, în acel Bucureşti vestit prin
moftangii şi faliţii care se credeau bancheri sau erudiţi. Miţa avea o
plăcere nebună să alerge cu velocipedul, îndeosebi dimineţile – era un
antidot după oboseala de peste zi. Târziu descoperise că banalul obicei
de la Paris, în Valahia era o extravaganţă nemaivăzută. Aici doar
bărbaţii foloseau velocipedul, adesea numai în intimitate. Era prima
femeie care-l folosea, drept pentru care, răuvoitorii care nu intraseră
în graţiile ei, o numiseră „Miţa Biciclista”.
Os de rege, de ţăran sau de mahalagiu, cu toţii înnebuneau
„de amor” când apărea ea pe Calea Victoriei, călare pe „biţiclu”, ca o
amazoană. Se spune că după ce ziaristul George Ranetti a
văzut-o prima dată plimbându-se mândră pe la şosea cu bicicleta, acesta a
poreclit-o „Miţa Biciclista”. Şi aşa i-a rămas numele. De-a lungul
timpului, a fost curtată de oameni celebri ai vremii, iar Regele
Ferdinand i-a dăruit casa din strada Cristian Tell. În anii ’40 Maria
s-a măritat cu generalul Al. Dumitrescu. Era o femeie bogată. Avea o
mândreţe de trăsură, o maşină coupé şi servitori gata să-i satisfacă
orice dorinţă. Mânca numai la restaurantul Athenée Palace şi mergea la
cel mai scump coafor de pe Calea Victoriei.
Zulufi, pantaloni de catifea mov strânşi pe picior şi o bluză corai din care fluturau mâneci înflorate…
„Miţa e o modernistă a timpului ei, este de părere istoricul
Adrian Majuru. A iubit întotdeauna oglinzile. Erau singurele care nu o
minţeau, privindu-le. Se putea pierde prin luciul lor privind
până în adâncurile întunecoase ale sufletului. Mult mai târziu, şi-a dat
seama că nu erau întunecimi, ci lumini: cu cât căpăta mai multă
experienţă de viaţă amară, cu atât vedea mai clar în adâncul sufletului.
La 83 de ani, înăuntrul fostei bicicliste era un cristal cu mii de
faţete, deşi chipul ei căpătase de mult încremenirea timpului. Trupul
Miţei, atât de râvnit de mulţi, a purtat, pe rând, rochii de bal cu
voaluri, rochii dantelate de stradă, pălării înflorate prinse cu ace de
argint.”
Iată cum o descrie şi Alexandru Predescu în cartea sa „Vremuri vechi bucureştene”:
„Când
apărea pe Calea Victoriei, aristocraţii de la Capşa, burghezii de la
Oteteleşanu şi boemii de la Kubler abandonau politica şi şvarţul ca să
admire superbul exemplar ciclist. Bicicleta cu ghidon de argint era a
unei suple şi elegante fiice a Evei, cu zulufi negri, cu pantaloni de
catifea mov strânşi pe picior, cu bluza corai din care fluturau mâneci
înflorate, cu ghete înalte şi cu o caschetă de mătase albă, înfăşurată
în voal alb, din care răsăreau încrucişate două ace mari á la Madame
Butterfly”.
Şi memorialistul Constantin Beldie a cunoscut-o, amintindu-şi de ea
în scrierile sale: „Miţa Biciclista, fostă mai târziu nevastă a bunului
meu coleg premiant de onoare la Sf. Sava, azi (1950 n.a.) măritată cu un
general şi având 83 de ani, dar părând numai de 50 şi locuind în casele
ei din faţa Bisericii Amzei, cadou de 120.000 lei aur al unui adorator,
iar la începutul începuturilor ei fată de spălătoreasă din curtea
instalatorului Hart, furată la 15 ani din Moreni, dusă la Paris,
decrotată, stilată şi culcată cu berbantul rege Leopold al Belgiei.” (C.
Beldie, Memorii)
Moartea unei case
Azi, în clădirea, în care Miţa Biciclista a trăit şi-a iubit, plutesc
doar amintirile, ca nişte năluci parfumate. Tencuiala gălbuie şi ridată
ca o piele de om bătrân cade adeseori, fărâmiţată pe trotuar, neştiută,
măturată doar de gunoierii veseli. La balcoanele splendide, unde
altădată râdeau muşcate roşii şi albe, croncăne ciorile a pustiu.
Imobilul,
declarat monument de arhitectură în stil baroc, a fost revendicat şi
câştigat în instanţă de urmaşii Miţei, care l-au revândut cu mult sub
preţul pieţei unor cetăţeni spanioli. Care, cum era de
aşteptat, locuiesc şi trăiesc în Spania. Peste obrajii îngeraşilor de la
balcoane au trecut ploi şi vânturi, ierni şi primăveri, două războaie
mondiale, două cutremure mari, loviturile naţionalizării comuniste. Însă
prezentul modern a pus capac. Noul sau noii proprietari nu par deloc
impresionaţi de valoarea istorică a acestei bijuterii arhitecturale. Aşa
că ea îşi aşteaptă cuminte sfârşitul…
sursa:http://www.catchy.ro/